Timpul a trecut... Am stat zilele astea şi m-am gândit la copilărie. Îmi aduc aminte de momentele când stăteam şi mă jucam prin casă cu maşinuţele... Apoi alergam voios prin ograda bunicilor... Era atâta bucurie în tot ceea ce făceam şi nu era nimic care să stea în calea acelei bucurii. Cum n-aş mai vrea, Iisuse, să am din nou sufletul curat... să primesc din nou acea sfântă curăţie „din vremea când eram copil”.
Ştiu că atunci totul era altfel. Mama şi tata aveau grijă întotdeuna de noi. Şi de fiecare dată ne ocroteau. Când ne împiedicam şi cădeam, mama era imediat lângă noi. Ne ridica duios de jos, ne lua în braţe, ne săruta pe frunte şi orice durere dispărea. Apoi zâmbeam fericiţi. Cât de neuitat sunt acele clipe! Dacă am putea să dăm înapoi timpul şi să mai trăim măcar câteva crâmpeie din tot ce-a fost... Însă azi totul este doar o amintire. Cred că abia acum îmi dau seama cât de repede trece timpul. Am uitat încet-încet de ceea ce numim copilărie.
Acum este o luptă! Atunci era doar joacă şi bucurie. Am început să mergem la biserică, apoi la adunare şi stăteam cuminţi la locul nostru. Nu înţelegeam prea multe. Dar acea simţire şi acel dor de adunare, de fraţi îl purtăm în suflet încă de atunci. Să-i dăm mulţumire lui Dumnezeu, pentru că a lucrat aşa de minunat pentru fiecare dintre noi. De câte ori ne-am gândit că trebuie „să ducem noi Lucrarea unită şi frumoasă” – cum ne zice fratele Traian? Înaintaşii noştri sunt acum lângă Dumnezeu, Acasă. Cei care mai sunt azi printre noi vor merge curând şi ei Acolo. Cum rămânem noi?
M-au frământat multe gânduri cu privire la noi, tinerii. Văd că ne răcim din ce în ce mai mult unii faţă de alţii. Nu mai venim cu aceeaşi dragoste la adunare. Preţuim din ce în ce mai puţin clipele petrecute alături de fraţi. Îmi este greu să spun aceste cuvinte. Încă sunt slab şi am făcut prea puţin pentru această Lucrare. Dar am un gând pe care aş vrea să îl împărtăşesc cu voi, fraţii şi surorile mele. Un foc, ori de câte ori este lăsat în voie, se stinge. Dar cât de frumos arde atunci când pui câteva lemne!... Ştiu că fiecare purtăm în suflet acel dor de Veşnicie. Vreau să cred că împreună putem face ca totul să fie mai frumos. Îmi doresc să ne bucurăm din toată inima atunci când mergem la adunare şi ne întâlnim cu fraţii. Şi să lăsăm deoparte tot ceea ce ne-ar împiedica să-l iubim pe cel de lângă noi. Cum un copil aleargă şi îşi îmbrăţişează mama, aşa să ne întâmpinăm şi noi fraţii: cu cea mai mare mângâiere şi dragoste frăţească.
Şi în viaţa mea au fost momente când eram atât de departe de Domnul Iisus. Şi mie mi se părea că nu este foc în adunare. Focul era în adunare, dar nu era în inima mea. Eu eram vinovatul! Pentru că viaţa mea nu era după voia Lui. Eram acelaşi eu, cu aceleaşi păcate şi mie mi se părea că adunarea nu este înflăcărată, că nu este har. Însă, dragostea lui Dumnezeu, cu vreo câteva săptămâni în urmă, la o frumoasă adunare de seara, într-o marţi, a schimbat totul în viaţa mea, predându-mă Lui cu legământ veşnic. Şi nu am cuvinte să-I mulţumesc pentru asta.
Atât timp cât putem să ne rugăm, să cântăm împreună, să ne bucurăm de versurile unei poezii, să ascultăm cu drag un frate care poate că este pentru ultima dată în mijlocul nostru – trebuie ca toate acestea să le facem din adâncul inimii.
Am învăţat un lucru în ultima vreme, şi anume că timpul este prea scurt, ca să nu-l preţuim, mai ales atunci când Domnul rânduieşte clipe binecuvântate. Împreună să ne rugăm ca El să ne cureţe sufletul de fiecare dată când greşim şi să ne dea acel chip de copil. De ce nu putem să exclamăm şi noi, aşa cum face un copil atunci când se veseleşte de vremea frumoasă de afară sau atunci când se întâlneşte cu alţi copii? Poate noi n-am învăţat să ne bucurăm de tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu. N-am învăţat ce înseamnă cuvântul PRIETEN. Încă nu ştim să iubim aşa cum ne-o cere Mântuitorul nostru:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (In 13, 34). Sper ca dorul de Cer să pătrundă şi mai mult în sufletele noastre şi astfel să ne apropie mai mult de Domnul... mai lângă El...
Să ne deschidem aripile şi împreună să zburăm mai Sus!
Ţie Îţi aduc, Mântuitorul nostru scump şi drag, toată recunoştinţa mea. Şi vin la Tine cu inima mea şi cu tot ceea ce sunt eu. Te rog să ne uneşti tu mai mult, să fii cu noi în fiecare zi a vieţii noastre şi să ne ajuţi să ducem această luptă. Nu ne lăsa atunci când vin ispite asupra noastră şi suntem deznădăjduiţi. Ajută-ne să ne dăm seama de rostul pe care îl avem fiecare şi cum trebuie să fim plăcuţi Ţie. Rămâi cu noi întotdeauna până vom ajunge Acasă!
Slăvit să fie Domnul!
